Astăzi vreau să vă vorbesc despre rolul pe care îl au părinţii în corectarea tulburărilor de pronunţie ale copilului. V-am prezentat, într-un articol precedent, ce este, cum se manifestă şi care sunt cauzele dislaliei, cea mai frecventă tulburare de pronunţie la copii (citeşte articolul aici). Cum aţi putut remarca, mediul familial poate constitui un factor etiologic în apariţia deficienţelor de pronunţie. Însă, chiar şi atunci când cauza tulburării de pronunţie este alta, mediul familial şi modul în care familia se raportează la copilul cu tulburări de pronunţie constituie o condiţie agravantă a tulburării, atunci când sunt necunoscute sau ignorate câteva aspecte, care ţin de specificul tulburării şi de psihologia copilului.
Din această perspectivă, este esenţial ca părinţii copilului cu tulburare de pronunţie să cunoască şi să respecte câteva reguli, pentru a preveni agravarea deficienţelor şi a ajuta copilul în procesul corectării:
– Copilul are constant nevoie de un model corect de pronunţie, chiar din primul an de viaţă! Cunosc tendinţa firească a părinţilor de a stâlci cuvintele când se adresează bebeluşului. Este atât de mic şi drăgălaş, încât simţim nevoia să ,,drăgălim” şi noi cuvintele. Dar nu folosim doar exagerat diminutivele, ci pocim efectiv cuvintele, înlocuind sunetele (,,Copilasul meu dlăgălas, gândăţelul mamii, puisol scump…”). Veţi spune că e lipsit de importanţă cum vorbim, din moment ce bebeluşul oricum nu înţelege ce spunem. În realitate, este important modul în care copilul aude sunetele, pentru că limbajul se învaţă prin asimilări succesive şi imitaţie, aşadar modelul fonetic şi de articulare oferit, încă de la naştere, are un rol important în stimularea lingvistică şi prevenirea tulburărilor de pronunţie. Desigur, cauzele tulburărilor de pronunţie sunt multiple şi de multe ori apar şi pe fondul unui model corect de vorbire, dar a-i oferi copilului, în mod constant, un exemplu de pronunţie corectă şi clară, în ritm moderat, îl va ajuta pe copil să asimileze sunetele şi să îşi corecteze pronunţia, uneori chiar fără intervenţia logopedului.
– Imitarea vorbirii defectuoase a copilului agravează tulburarea! Nu doar că îl lipsim pe copil de modelul corect de pronunţie, dar – amuzându-ne de vorbirea lui şi imitând-o – întărim defectele de pronunţie, consolidând un obicei vicios de vorbire prin semnalul pozitiv pe care îl dăm copilului (,,Dacă mama/tata râde şi spune la fel ca mine, înseamnă că e bine aşa!”).
– Copilul are nevoie de înţelegere şi încurajare pentru a-şi corecta vorbirea! ,,Poate, dar nu vrea!” este expresia care mă irită cel mai tare când vine vorba de deficienţele de pronunţie, de sunetele care nu au apărut, în mod fiziologic, până la vârsta de 4-5 ani. Pe acestea, copilul chiar nu poate să le pronunţe corect! Nu poate fi incriminată voinţa slabă, nici alintătura în acest caz. A-l pune pe copil să repete de multe ori cuvinte/sunete pe care este evident că nu le poate spune, a-l ridiculiza pentru ,,neputinţa” lui, a-l critica nejustificat, sunt comportamente nocive atât asupra evoluţiei limbajului (putând duce la bâlbâială sau chiar la refuzul comunicării), cât şi asupra personalităţii copilului.
– Este important pentru copil să se simtă valorizat de părinţi pentru ceea ce este, nu pentru felul în care vorbeşte. Desigur că vorbirea este importantă, cu toţii ne dorim ca micuţii noştri să vorbească repede şi clar, dar nu trebuie să facem din acest aspect o obsesie. Nu uitaţi că fiecare copil este unic, că are ritmul său propriu de asimilare a limbajului, că vorbirea se dezvoltă stadial, că unele sunete apar mai târziu decât altele şi, atunci când nu apar, copilul are nevoie de sprijin şi ajutor de specialitate.
– Procesul de corectare a vorbirii necesită timp, multă răbdare, se face pozitiv, fără critică (,,Ți-am zis de mii de ori: raţă, nu laţă!”), fără ameninţări şi pedepse atunci când copilul persistă în pronunţia greşită! Corectarea limbajului se face constant, dar nu insistent, exagerat, în momente nepotrivite, când copilul nu este receptiv, îi este foame, somn… Este ideal să realizăm corectarea în context ludic, sub formă de joculeţe sau prin jocuri de rol şi poveşti terapeutice, pentru a evita sentimentul de vinovăţie al copilului. Atenţie la corectarea copilului în public şi la maniera în care facem observaţia! Nu folosim tonul critic, corectăm cu blândeţe, iar dacă reacţia copilului la corectare este de introvertire, agresivitate, ruşine, este de preferat să îi explicăm în particular unde greşeşte şi de ce este important să fie corectat.
– Conţinutul mesajului (ceea ce vrea să ne comunice copilul) este mai important decât forma în care o face! Nu întrerupeţi copilul când vrea să vă spună ceva interesant pentru el, când se destăinuie, când îşi manifestă verbal afecţiunea, teama, neliniştea. Corectarea limbajului se face în momente neutre, cotidiene, în timpul jocului sau al activităţilor rutiniere.
Concluzionând, acesta ar fi un set minimal de reguli pe care părinţii copilului cu tulburare de pronunţie trebuie să le respecte, pentru a-l sprijini în precesul corectării:
Şi o regulă de aur pentru părinţii copiilor cu tulburări de pronunţie, înscrişi într-un program de terapie logopedică: CONTINUAŢI ACASĂ MUNCA LOGOPEDULUI! Activitatea de corectare a limbajului necesită mult exerciţiu şi achiziţiile câştigate cu efort în cabinetul logopedic se pot pierde uşor, dacă nu sunt consolidate în mediul familial. Vom reuşi doar împreună!
2 comments on “Rolul părinţilor în corectarea tulburărilor de pronunţie”
Ancuta Alexandra Dumitru
10 aprilie 2020 at 1:27Buna, am si eu o problema si nu mai stiu ce sa mai fac. Am o fetita de 2 si 9 luni si nu vrea sa vorbeasca. Spune decat apa, pa, mama si atat si sunt foarte ingrijorata si nu mai stiu cum sa mai o mai dau cu ea. Tot lucrez cu ea si nimic. Ce ma sfatuiti sa fac?
Maria Petrea
10 aprilie 2020 at 8:04Vă recomand, mai întâi, să vă păstrați calmul. Dacă vă simte îngrijorarea sau puneți prea multă presiune pe ea să vorbească, e posibil să întârziați și mai mult apariția limbajului. Lucrați mai mult cu onomatopee (cum fac animalele etc), sub formă de joacă. Sunt sunete ușor de pronunțat și e posibil sa le spună involuntar. Faceți cu ea multe exerciții de respirație, tot sub formă de joacă: suflat cu paiul în paharul cu apă, balonașe de săpun, învârtiți o morișcă, mirosiți floarea, suflați păpădiile etc. Îi vor întări musculatura necesară fonației (producerii vocii). Faceți apoi multe exerciții de gimnastică fonoarticulatorie: exerciții pentru obraji, limbă, buze, maxilare. Dacă nu vrea să facă prin imitație după dvs, încercați cu trucuri și jocuri (ex: mânjiți-o cu ciocolată sau ceva ce îi place în jurul buzelor și fetița va încerca să lingă, făcând exercițiul pe care îl doriți cu limba). După toate acestea, sunetele ar trebui să vină mai ușor. Succes și multă răbdare!