Din anul 2004, pe data de 6 Martie se celebrează Ziua Europeană a Terapiei de Vorbire și Limbaj, zi stabilită de CPLOL (Comitetul Permanent de Legătură a Ortofoniștilor și Logopezilor din Uniunea Europeană, comitet care reunește organizațiile profesionale ale logopezilor din statele europene). Scopul celebrării acestei zile este conștientizarea tulburărilor de limbaj și de comunicare, a efectelor lor asupra sănătății umane, a drepturilor pacienților cu tulburări de limbaj, precum și împărtășirea cunoștințelor și experiențelor profesionale în vederea prevenirii și corectării tulburărilor de limbaj și comunicare.
În fiecare an, se propune o temă pentru celebrarea acestei zile și, pentru că tema din acest an este Comunicarea alternativă și augmentativă (AAC), vă voi prezenta acest subiect în câteva articole.
Ce este comunicarea alternativă și augmentativă?
Comunicarea alternativă și augmentativă se referă la orice formă de comunicare care suplinește sau întărește vorbirea (semne, simboluri, gesturi, expresii faciale și corporale, schimb de imagini, de obiecte etc), atunci când – din diverse motive – persoana se află în imposibilitatea de a se exprima verbal. Introducerea unui limbaj alternativ este necesară pentru a-i oferi persoanei (copil sau adult) un mijloc eficient de comunicare, ceea ce nu presupune renunțarea la învățarea/reînvățarea vorbirii. De obicei, în cazul copiilor, părinții sunt reticenți în utilizarea oricărui sistem nonverbal de comunicare, considerând că acesta va elimina nevoia copilului de a vorbi. Specialiștii susțin, însă, că ”utilizarea sistemelor alternative și augmentative de comunicare crește probabilitatea dobândirii limbajului verbal”. (Silverman (1996), apud Bogdashina O., 2012)
În cazul copiilor nonverbali, alegerea sistemului alternativ de comunicare se va face în funcție de profilul senzorial – perceptiv al copilului și de nivelul achizițiilor pe care copilul le posedă. Este chiar recomandată învățarea mai multor sisteme alternative de comunicare; de exemplu, copilul poate fi învățat să comunice prin schimb de imagini, dar poate folosi și limbajul gestual pentru a repara blocajele în comunicare. În urma parcurgerii terapiei generale, logopedul dispune deja de datele necesare alegerii sistemului alternativ și augmentativ de comunicare, iar copilul ar trebui să dispună deja de anumite abilități care să-i permită să îl învețe (abilități de imitare, de limbaj receptiv). Astfel, logopedul poate alege între comunicarea alternativă nemijlocită și cea mijlocită (după mijloacele folosite). Prima nu necesită un echipament sau material adițional; se bazează pe folosirea gesturilor și a mimicii (de exemplu, sistemul Makaton). Comunicarea mijlocită utilizează simboluri (imagini – PECS, sistemul pictografic Mayer-Johnson și/ sau cuvinte scrise), sintetizatoare vocale sau obiecte.
Cele mai importante sisteme de comunicare augmentativă și alternativă sunt sistemul de semne manuale Makaton și sistemul pictografic Mayer-Johnson.
Sistemul de semne manuale Makaton este un sistem vizual de comunicare augmentativă și alternativă, care se adresează persoanelor care au un limbaj receptiv bun, dar au dificultăți de limbaj expresiv (de la ecolalie, la mutism). Derivă din Limbajul de Semne Britanice pentru Surzi și s-a adresat, mai întâi, persoanelor cu handicap asociat – mintal și hipoacuzic. Date fiind rezultatele pozitive, și-a lărgit aplicabilitatea și la subiecții cu retard mintal cu auz normal și, ulterior, la subiecții cu dificultăți de învățare și comunicare verbală. Sistemul cuprinde 200 de semne cu echivalente semantice în fondul lexical de bază, fiind structurat în 8 stadii de complexitate crescândă, după modelul dezvoltării normale a limbajului în ontogeneză. Semnele sunt însoțite de vorbire, de expresii faciale și mișcări corporale. Un al 9-lea stadiu prezintă un vocabular adițional, ce poate fi introdus în oricare din cele 8 etape anterioare, după necesități. Primele trei stadii includ semne esențiale, astfel încât un individ care, din cauza deficitului neuropsihic nu poate avansa, să dispună de un mijloc de comunicare, deși limitat, totuși funcțional. De exemplu, primul stadiu cuprinde persoanele din apropierea subiectului (mama, tata, frați, surori), nevoi elementare (a mânca, a bea) și obiecte de folosință comună (masă, scaun, cană); stadiul al doilea diferențiază adulții și copiii pe sexe (bărbat/ femeie, băiat/fată), adaugă alimente de bază (pâine, unt, lapte etc) și câteva animale domestice (câine, pisică); stadiul al treilea introduce unele mijloace de locomoție (tren, avion, vapor), alte animale domestice (vacă, porc), diversifică verbele comune (a avea, a merge, a alerga, a cădea) și câteva adjective și adverbe (mare/ mic, sus/ jos).
Mișcările semnelor manuale au trei componente – poziția, forma mâinii și mișcarea finală. Producerea unui semn începe prin plasarea mâinii (mâinilor) în poziția corectă față de corp, continuă cu fixarea formei semnului și se termină prin mișcarea finală a mâinii (mâinilor). Subiectul învață semnul prin imitație, iar dacă nu are abilități bune de imitare, trebuie ajutat să efectueze semnul, prin abordarea mână pe mână. Prompt-ul este tactil-kinestezic, modeland mâinile și mișcarea acestora, dar și vizual, demonstrând semnul, sau numai verbal. Acest ajutor se retrage treptat – de la mișcarea ultimă, la îndreptarea poziției față de corp și apoi la corectarea formei mâinii. Mărimea gestului, mâna cu care se execută și acuratețea semnului nu contează. Importantă este atribuirea aceleiași semnificații univoce unui semn. În general, stimulul discriminativ (Sd) este verbal – „fă așa” + modelul gestual manual. Pentru verificarea însușirii unui semn, se reproduce acesta, fără verbalizare și subiectul trebuie să aleagă imaginea corespunzătoare. După învățarea mai multor semne, se trece la învățarea propozițiilor. În învățarea unei propoziții, semnele sunt, obligatoriu, susținute de limbaj oral, gramatical, într-o oarecare măsură simplificat, evitându-se însă vorbirea telegrafică. Expresii faciale, ușor accentuate, reliefează semnificația enunțului. În mod ideal, terapeutul face semnul și vorbește simultan, folosind câte un semn pentru fiecare cuvânt pe care îl rostește.
Avantajele utilizării sistemului mimico-gestual, după Le Prevost, sunt:
– conștientizarea semnelor ca purtătoare de semnificații și componente ale unui mod de comunicare;
– stimularea achiziției limbajului verbal (fiind și un sistem lingvistic);
– facilitarea rememorării cuvântului, fără prezența de facto a obiectului;
– facilitarea învățării conceptelor și a generalizării;
– depășirea impactului negativ pe care l-ar fi putut avea deficiențele de articulație;
– încurajarea eforturilor de verbalizare prin evidențierea succesului pe care individul îl are comunicând;
– focalizarea și menținerea atenției vizuale și creșterea comprehensiunii verbale;
– contactul tactil între terapeut și subiect, stimulativ și benefic în cazul copiilor cu hiposensibilitate la stimuli;
– nu necesită nici un fel de echipament, putând fi folosit în orice împrejurare.
Dezavantajele majore ale sistemului mimico-gestual constau în:
– limitarea libertății de interacțiune la un cerc redus de persoane care înțeleg semnele;
– dificultatea de memorare a semnelor;
– dificultatea de execuție a unor semne;
– necesitatea de a învăța subiectul tehnici de captare a atenției înainte de a transmite mesajul.
În articolul următor, vă voi prezenta sistemul pictografic Mayer-Johnson (PECS).
Repere bibliografice:
Barbera, L. M., Rasmussen, T. (2009), Terapia axată pe comportamentele verbale, București, Editura For you
Bogdashina, O. (2012), Comunicarea în autism și sindromul Asperger, Târgu Neamț, Editura Dianușa
Hannah, L. (2001), Teaching young children with autistic spectrum disorders to learn, London, The National Autistic Society
Petrarcu, R. (2004), Comunicarea augmentativă, Revista Română de Psihiatrie, Nr. 1-2, vol. II, seria a III-a
