Ce este bâlbâiala?

Bâlbâiala este o tulburare de vorbire, manifestată prin spasme, care afectează fluenţa şi ritmul vorbirii. Face parte din categoria tulburărilor de ritm și fluență, alături de tulburări ca logonevroza (tulburare asemănătoare bâlbâielii, pe un fond nevrotic, apărut ca urmare a conștientizării deficiențelor de vorbire), tahilalia (vorbirea în ritm accelerat) sau bradilalia (vorbirea lentă).

Care sunt formele bâlbâielii?

Distingem 3 tipuri (forme) ale bâlbâielii:

• forma clonică – manifestată prin repetarea primelor sunete sau silabe din cuvânt, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului. Aceste repetări ale silabelor se numesc ,,clonii”;
• forma tonică – manifestată printr-un blocaj subit în vorbirea fluentă, datorat apariţiei încordării musculare, care provoacă spasme puternice ale aparatului fonoarticulator, încleştarea maxilarelor şi neputinţa de a articula sunetul;
• forma mixtă, fie cu predominanţă clonică (balbismul clono-tonic), fie cu predominanţă tonică (balbismul tono-clonic).

Care sunt criteriile de diagnostic?

Conform DSM, criteriile de diagnostic pentru tulburarea de ritm şi fluenţă a vorbirii cu debut în copilărie (balbismul sau bâlbâiala) sunt următoarele:

A. Tulburări în fluenţa şi ritmul normal al vorbirii, care nu corespund vârstei şi abilităţilor de limbaj ale copilului, care persistă în timp şi sunt caracterizate prin apariţia frecventă şi cu intensitate semnificativă a uneia (sau mai multe) din următoarele:

• Repetiţii de sunete şi de silabe;
• Prelungiri ale consoanelor, precum şi ale vocalelor;
• Fragmentarea cuvintelor (ex. pauze în interiorul cuvântului);
• Blocaje audibile sau silenţioase (pauze pline sau pauze goale în vorbire);
• Circumlocuţiuni (substituiri de cuvinte cu scopul de a evita cuvintele problematice);
• Cuvinte pronunţate cu un exces de tensiune fizică;
• Repetiţii de cuvinte întregi monosilabice.

B. Tulburările provoacă anxietate asociată procesului vorbirii, sau limitări în una sau mai multe dintre următoarele: comunicare eficientă, participare socială, performanţa şcolară sau profesională.

C. Debutul simptomelor are loc în perioada de dezvoltare timpurie (până la vârsta de 6 ani în 90% din cazuri);

D. Tulburarea nu poate fi atribuită unui deficit al componentei motorii a vorbirii, unui deficit senzorial, lipsei de fluenţă asociată unei leziuni neurologice sau altei afecţiuni medicale şi nu poate fi explicată mai bine printr-o altă tulburare mintală.

Logopedul trebuie să stabilească diagnosticul diferenţial față de: bâlbâiala fiziologică (problemele normale de fluenţă a vorbirii), efectele adverse ale medicaţiei, tulburările de ritm şi fluenţă cu debut la vârsta adultă, sindromul Tourette, bâlbâiala în afecțiunile neurologice.

Câteva precizări legate de bâlbâiala fiziologică

• nu are caracter permanent; este tranzitorie, contextuală. Simptomele pot fi asemănătoare celor din bâlbâiala patologică (repetări de sunete, silabe sau cuvinte, prelungiri de sunete, întreruperi), dar mai slabe ca intensitate și durată;
• poate să apară la copiii mici, care abia învață să vorbească și care vor să transmită ceea ce gândesc, dar au vocabularul activ limitat sau nu au capacitatea fonoarticulatorie de a emite propoziții sau fraze atât de rapid. Se manifestă, de asemenea, la persoanele (de orice vârstă), care gândesc mai repede decât vorbesc sau la vorbitorii riguroși, care caută să își formuleze cu mare atenție mesajul. Bâlbâiala fiziologică apare, de asemenea, pe fondul oboselii, al situațiilor conflictuale sau stresante, dar poate să apară și pe fondul bilingvismului (la persoanele care comunică în două limbi);
• se corectează fără intervenție logopedică.

Când trebuie să mă adresez logopedului?

Aresați-vă logopedului atunci când:

• simptomele bâlbâielii fiziologice se permanentizează (durează de 4-6 luni), apar frecvent pe parcursul unei zile și cresc în intensitate și durată;
• apar spasmele tonice (încordarea musculaturii aparatului fonoarticulator, la nivelul buzelor, maxilarelor, limbii, gâtului) și mișcările asociate, ticurile sau grimasele;
• bâlbâiala afectează copilul și modul în care comunică (este trist sau furios, refuză să comunice, se retrage în sine);
• bâlbâiala se instalează brusc, fără istoric anterior de bâlbâială fiziologică și durează de câteva luni.

Care sunt cauzele bâlbâielii?

Etiologia bâlbâielii este complexă și neelucidată total. De-a lungul timpului, au fost formulate mai multe teorii explicative ale cauzelor care declanșează bâlbâiala. Au fost incriminați următorii factori:

• factori ereditari: predispoziția spre bâlbâială se transmite ereditar, mai repede pe linie maternă, dar presupune prezența unor factori activi care să o declanşeze. În 30% din cazurile de bâlbâială se regăsesc antecedente familiale, la ascendenți (părinți bunici) sau colaterali (frați, surori). Riscul de bâlbâială la rudele de gradul I ale persoanelor care au această tulburare este de peste 3 ori mai mare decât în populaţia generală.

• disfuncţia circuitelor de control ale limbajului: incriminează nu structurile motorii cerebrale, ci pe cele receptorii. Vorbirea fluentă implică un circuit închis cu feed-back, prin care cel care vorbeşte dispune de un permanent control al celor rostite şi, în lipsa căruia, apare bâlbâiala;

• factori psiho-sociali, generatori sau agravanţi ai bâlbâielii: stările de nevroză, greşelile de educaţie, așteptările prea mari ale părinților, stările de stress, aprecierile greşite pe care le fac părinţii şi cadrele didactice asupra vorbirii copiilor (care pot transforma o bâlbâială fiziologică într-una patologică), experiențele percepute de copil ca fiind traumatizante; tensiuni provocate de practici educaționale necorespunzătoare; conflicte familiale întreținute o perioadă lungă de timp.

Un model explicativ complex al cauzelor bâlbâielii, după L. Saccomani (1990):

Factori declanșatori:

• factori organici (ereditari, somato-fiziologici, disfuncţii ale SNC): 51%;
• factori de mediu: 24%;
• tulburări emoţionale: 11%;
• etiologie nedeterminată: 14%.

Factori agravanţi: intrarea în mediul şcolar; perioada maturizării sexuale, sistemul de lecţii şi de evaluare a cunoştinţelor, particularităţile relaţiilor cu profesorii şi colegii, condițiile climatice (după Zeeman, primăvara și toamna bâlbâiala se agravează) etc.

Care este frecvenţa bâlbâielii?

• Bâlbâiala se întâlneşte mai des la băieţi decât la fete (3/4 din cazurile de bâlbâială sunt băieți). J. A. Ssicorski explică acest fapt prin dezvoltarea congenitală mai bună a centrilor motori ai emisferei stângi la femei, în comparaţie cu cea a bărbaţilor.

• Printre copiii ce trăiesc în mediul rural, bâlbâiala se întâlneşte mai rar decât la copiii din mediul urban. Acest fapt se explică prin condiţiile de viaţă: aer curat, un mediu ambiant mai calm, un ritm de viaţă mai lent, apropierea de natură.

• În 90% din cazuri, bâlbâiala apare între 3-6 ani.

Cum se manifestă bâlbâiala?

Bâlbâiala se manifestă atât prin simptome observabile, cât și prin simptome neobservabile (reacții interne).

Simptomatologia observabilă

1. Spasmele verbale – cel mai tipic simptom de bâlbâială; se deosebesc după: formă, locul apariției şi frecvenţă.

După formă, spasmele pot fi:

– spasme tonice – un spasm prelungit (aaaa-vion),
– spasme clonice – repetarea unui sunet de mai multe ori (a-a-avion).

În funcţie de locul de apariţie, spasmele verbale sunt: articulatorii (afectează mușchii limbii, ai buzelor și vălului palatin), vocale (afectează coardele vocale), respiratorii (afectează mușchiul diafragm, mușchii abdominali și ai cutiei toracice) sau combinate.

Frecvenţa spasmelor la persoanele cu bâlbâială depinde de condiţiile mediului înconjurător în care vorbesc. De obicei, le este mai uşor să vorbească într-un mediu cunoscut sau în singurătate şi mult mai greu în prezenţa unor persoane străine, în locuri publice. Spasmele pot fi absente în timpul citirii cu voce tare, a intonării unui cântec sau a vorbirii cu obiecte neînsufleţite sau animale de companie.

Durata spasmelor, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6 secunde. În cazuri grave poate ajunge până la 80-90 secunde.

2. Tremurul muscular: tremurături ale muşchilor organelor vorbirii, cauzate de efortul foarte mare pe care persoana îl face pentru a se elibera dintr-un spasm.

3. Tehnicile de deblocare (de ieşire din spasm): mişcări bruşte ale capului, trunchiului, braţelor, picioarelor, mișcări stereotipe sau ticuri (ex. clipirea repetată, balansul capului sau al brațelor), grimasele etc.

4. Tensiunea vocală (,,vocal fry-ul” anglosaxon): producerea unui sunet de frecvență joasă, ca o tehnică de anticipare care întârzie pentru câtva timp emisia cuvântului.

5. Utilizarea aerului rezidual: continuarea vorbirii şi după terminarea expiraţiei obişnuite, astfel încât se utilizează cantitatea de aer care rămâne în plămâni (aerul rezidual), folosită tot ca procedeu pentru a ieşi din blocaj.

6. Gesturi de camuflaj: ascunderea dificultăţilor de vorbire, prin anumite gesturi (punerea mâinii în faţa gurii, întoarcerea capului sau râsul). La început, aceste gesturi sunt făcute cu intenţia de a ascunde repetiţiile sau blocajele, dar treptat se transformă în automatisme.

7. Comportamentele de evitare (circumlocuțiuni): evitarea cuvintelor greu de pronunţat, eliminarea lor și folosirea de substituiri şi sinonime. Copiii pot folosi mijloace verbale de camuflaj de tipul: ,,păi”, ,,deci” ,,ăăă” etc.

8. Amânarea emisiei vorbirii: pauze sau așteptări voluntare a emisiilor vocale, cu scopul prevenirii spasmelor.

Simptomatologia neobservabilă (Reacţiile interne)

• Anxietatea şi teama de comunicare: declanşate de anticiparea emiterii anumitor foneme sau anumitor cuvinte problematice, de contextul comunicării (vorbire în public, cu necunoscuți etc) sau de mesajul comunicat.

• Jena și culpabilitatea (sentimente generate de conștientizarea deficiențelor de vorbire și de modul în care persoana bâlbâită crede că este percepută de cei din jur).